We suggest...

2018 Nr 2

 

Pericolul discreditării a înseşi temei discriminării
(în loc de editorial)


Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD) a apărut ca o consecinţă inerentă, dar întârziată şi politizată, a adoptării O.G. nr. 137/2000. În ce priveşte Ordonanţa, ea este rezultatul unui efort sofisticat de promovare a acestui act normativ menit să acopere una din ciudăţeniile sistemului românesc de protecţie a identităţilor. În timp ce instrumentele destinate drepturilor minorităţilor naţionale au fost dintotdeauna ample şi bogate (ceea ce explică de ce marea problema a minorităţilor în România rezultă din (ne)aplicarea legilor în materie, şi nu din absenţa lor), cel de combatere a discriminării se reducea la câteva prevederi cu puţină putere de combatere a fenomenului. Pe acest fundal precar a fost posibilă sistematica discriminare a membrilor unor minorităţi (în primul rând romii şi maghiarii, ca să nu vorbim despre comunitatea LGBTQ, non-etnică), care a tulburat viaţa socială şi politică din prima parte a anilor 1990. Afirmaţia anterioară explică de ce iniţiativa de construcţie a unui sistem de combatere a discriminării în România a plecat de la situaţia minorităţilor naţionale. Nu este deloc ciudat ca adoptarea unui act normativ dedicat problematicii discriminării să fi apărut pe agendă odată de cu intrarea UDMR la guvernare, la începutul anului 1997. Aceasta, după ce a fost înfiinţat Departamentul pentru Protecţia Minorităţilor Naţionale (DPMN), care a avut doi directori cu rang de ministru de mare eficienţă, Gyorgy Tokay (1997-1999) şi Peter Kovacs Eckstein (1999-2000). Read more...