Va propunem...

2017 Nr 1


Laudatio pentru Andrei Ursu

(în loc de Editorial)


Anul trecut, persoanei onorate cu întâiul Premiu al Noii Reviste de Drepturile Omului „pentru realizări excepţionale în promovarea libertății și demnităţii fiinţei umane” îi fuseseră recunoscute devoțiunea, voința, consecvența și buna gândire probate de-a lungul a ani şi ani. Atributele dăruirii, încrederii în scop, tenacităţii și judecăţii adulte, manifestate la superlativ, motivează acordarea premiului NRDO, pe anul 2016, lui Andrei Ursu, apreciere a eforturilor sale, din 1990 până astăzi, în afirmarea dreptății.

Laureatul pe anul 2016 este fiul unei victime notorii a Securității, Gheorghe Ursu, inginerul-poet torturat şi ucis în 1985 de autoritățile comuniste. Nu doar că Gheorghe Ursu furnizase postului de radio „Europa Liberă” scrisori calificate, cităm, „duşmănoase”, la adresa măsurilor luate de partid. Nu doar că afişase la locul de muncă citate care se refereau la necesitatea luptei împotriva statului. Nu doar că scria un jurnal unde, conform formulării tipice a Securităţii din acele timpuri, „denigra realităţile din ţara noastră”. Dar inginerul-poet se făcea vinovat pentru „grave manifestări de calomniere şi defăimare a conducerii de partid şi de stat”. În dosarele Securităţii sunt rare astfel de referiri la cuvinte adresate Elenei şi lui Nicolae Ceauşescu. Enunțarea lor indicau virulenţa excepţională a acuzelor puse pe hârtie de Gheorghe Ursu şi de ce avea să fie ucis.

Imediat după revoluţie, procurorul militar Dan Voinea reuşise să adune probele care dovedeau că inginerul-poet a fost supus – reproducem cuvintele domniei sale, „unui regim dur, de exterminare, acțiunile convergente ale lucrătorilor de miliție și securitate ducând la eliminarea [lui] fizică”. După numai câteva luni, rezultatele investigaţiei aveau să fie îngropate, ca şi în cazul altor foste victime, pentru a nu deranja carierele postdecembriste ale călăilor. Aşa urmau să rămână, cel mai probabil, dacă Andrei Ursu, care trăiește şi munceşte la cca. 9000 km distanță, la Chicago, nu şi-ar fi reconstruit viața pentru a face dreptate tatălui său. Din anul 1990, Andrei a început lupta cu justiţia românească. A fost nevoie să o continue până astăzi, în 2017. Iar evoluţia lucrurilor demonstrează că el are de mers mai departe pe acelaşi drum și că Andrei va persevera până când adevărul şi dreptatea vor învinge.

În anul 1990, Andrei Ursu a inițiat acțiunile de recuperare a dosarului de Securitate al tatălui său și a deschis procese împotriva foștilor agenți ai regimului pe care investigațiile îi arătau vinovați. Înfruntarea complicilor postdecembriști din serviciile de informații, din parchete și din instanțe a fost titanică. Fără participarea directă a lui Andrei, prin studierea documentelor din proces și a arhivelor, prin sutele sale de intervenții la autorități, prin mobilizarea presei și a unor organizații neguvernamentale e greu de văzut cum avocații săi ar fi reușit să câştige procesele. În anul 2003, doi dintre vinovați, Tudor Stănică și Mihai Creangă, aveau să fie condamnați la 20 de ani de închisoare. Andrei Ursu a inițiat o acțiune în justiție și împotriva doctorului care falsifica dosarul medical a lui Stănică pentru a-l feri de detenție. A insistat în cercetările sale până când ofițerul S.R.I., Eugen Grigorescu, a fost condamnat, în 2005, pentru distrugerea Jurnalului scris de tatăl său.

Andrei Ursu a făcut publică, încă din anul 2000, măsluirea dosarului de securitate al lui Gheorghe Ursu, vizibilă lui, căci i-a urmărit cu acribie conţinutul. Falsul avea să fie confirmat în anul 2015 de către C.N.S.A.S., astfel deschizându-se o nouă linie de investigație, cea a intervenției ofițerilor S.R.I. asupra dosarelor din arhivă. În anul 2014, în urma respingerii de către Parchetul militar a urmăririi penale a fostului ofițer de securitate, Marin Pîrvulescu, cu rol decisiv în „cazul Ursu”, dar și a altor acuzați în cauza intitulată „procesul comunismului”, Andrei Ursu a revenit la București. Aici a declarat greva foamei. După 17 zile de grevă, perioadă în care a mers în audiențe şi a făcut declarații publice, procesele au fost redeschise. Prin actul său sacrificial, Andrei Ursu a reușit să readucă în fața instanțelor infracţiuni contra păcii şi omenirii de pe vremea regimului comunist clasate cu motivul prescripţiei și al neretroactivităţii. Citez cuvintele cu care laureatul de astăzi a salutat Ordonanța Parchetului, obținută prin greva foamei: „[aceasta] deschide calea urmăririi penale și a trimiterii în judecată a tuturor celor care se fac vinovați de represiunea sistematică (uciderea, torturarea, arestarea abuzivă, folosirea bătăii ca metodă de anchetă, eliminarea din viața socială etc.), începând din martie 1945 și până în decembrie 1989, împotriva tuturor victimelor dictaturii comuniste din România – respectiv a celor care erau considerați «elemente dușmănoase» ale acelui «regim nelegitim și criminal»”.

Demersurile lui Andrei Ursu au dus la trimiterea în judecată, în anul 2016, a foștilor ofițeri de securitate Marin Pîrvulescu și Vasile Hodiș, dar și a lui George Homoștean și Tudor Postelnicu – în 1985, primul, ministrul de Interne, celălalt, șef al Securităţii Statului. În acest fel, în anul 2016, pașii făcuți de Andrei au creat premisele urmăririi în justiţie a „celor mai vinovați dintre vinovați”. Tot în 2016, Andrei Ursu a descoperit probe ale responsabilităţii ultimului dintre șefii Securității comuniste, Iulian Vlad, și le-a înaintat parchetului.

Dacă acțiunile lui Andrei Ursu duse în numele dreptății și ale reparației istorice sunt strâns legate de amintirea tatălui, întărind semnificația sacrificiului acestuia, ele au avut totuși, de la început, un orizont universal. Un umanist prin excelență, neafectat de partis pris-uri ideologice, Andrei Ursu a onorat, prin premiile Fundației Gheorghe Ursu înființată şi finanţată de el din anul 1995, oameni devotați dezvăluirii și celorlalte crime internaționale, ale regimului antonescian. Pentru acest umanist, vinovații, ca și victimele, nu sunt ajustați în funcţie de varianta extremismului incitator, de „stânga” sau de „dreapta”. Iar dreptatea nu înseamnă numai a acuza, cât de indispensabilă e denunţarea răului, ci și a reface şi a adăuga memoriei, a-i cunoaşte şi a-i elogia pe martiri.

În 27 de ani de eforturi – o treime de viaţă! – Andrei Ursu a parcurs pași care fac dreptate nenumăratelor victime ale regimului comunist. Demersul său reprezintă un aport substanţial la afirmarea, în România, a principiului imprescriptibilității crimelor împotriva umanității. Reușitele lui Andrei au fost posibile datorită extraordinarei lui dăruiri, prin tăria voinței, prin exercițiul consecvent al minții sale lucide. Pentru toate acestea, acum, aici, este momentul aducerii de laude. Dar l-am putea uita oare, într-un asemenea context, pe tatăl său? Cităm de pe site-ul Fundaţiei iniţiate de Andrei: „Însuşi exemplul lui Gheorghe Ursu [...] ilustrează în ce măsură un nume însufleţeşte o idee dăruindu-i totodată şi o forţă cu adevărat combativă”. Acest portret i se potriveşte perfect şi lui Andrei Ursu. Onorând însufleţitoarea lui dăruire pentru dreptate, onorăm peste timp, iată, într-o înlănţuire emoţionantă, şi exemplul tatălui său.

NRDO

 

1 Anul trecut, în 2016, trimestrialul Noua Revistă de Drepturile Omului a iniţiat un Premiu pentru realizări excepţionale în promovarea libertății și demnităţii fiinţei umane. Distincţia este însoţită de o diplomă, de o sculptură realizată de artistul plastic Radu Fulga şi de o contribuţie în bani (în acest an, sponsorizată de Andreea şi Radu Mareş, prin intermediul firmei SC Plastics Bavaria).