NRDO

Corneliu-Liviu Popescu, Condamnarea României de Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru neconvenţionalitatea procedurii judiciare contravenţionale

              În dreptul intern român, contravenţiile nu au o natură penală, ci una administrativă. Totuşi, în sensul noţiunii europene autonome de "penal", contravenţiile au o natură penală, prin raportare la jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului, cu consecinţa aplicabilităţii art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, relativ la dreptul la un proces echitabil, în dimensiunea lui penală. Sancţiunea contravenţională se aplică de un agent administrativ şi poate fi contestată în instanţa judecătorească, unde contravenientului contestator îi revine sarcina de a dovedi nelegalitatea şi netemeinicia procesului-verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunii. Acest lucru răstoarnă sarcina probei vinovăţiei şi face ca prezumţia de nevinovăţie - element al dreptului la un proces echitabil - să fie încălcată. Condamnarea României de Curtea Europeană a Drepturilor Omului atrage obligaţia statului român de a modifica legislaţia naţională neconvenţională.

 Lucian Bojin, Libertatea presei vs. autoritatea justiţiei. Principiile lui Dworkin şi o relectură a deciziei Sunday Times ...

Decizia Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Sunday Times c. Regatul Unit a influenţat considerabil practica Curţii în materia libertăţii de exprimare. Studiul revine asupra acestei speţe celebre, interpretând-o din perspectiva conceptuală a lui Ronald Dworkin ce afirmă importanţa principiilor ca izvoare de drept. Curtea de la Strasbourg a găsit în această înfruntare dintre libertatea de exprimare şi garantarea autorităţii şi imparţialităţii  puterii judecătoreşti elemente sensibile care au determinat-o să încline balanţa în favoarea primei. Ea a judecat într-o paradigmă tip „regulă-excepţie” care impune însă, de fiecare dată, redesenarea ex post facto a procesului deliberativ. Atunci când, într-o cauză similară cu o serie anterioară în care deciziile Curţii au fost în aceeaşi direcţie, ea decide invers, doctrina declară că avem de-a face cu un „reviriment jurisprudenţial”. Înclinarea balanţei în cealaltă direcţie rezultă din logica confruntării între principii. Faptul că unul prevalează asupra celuilalt nu elimină relevanţa principiului surclasat. În această privinţă greşesc acei comentatori şi autori ai cursurilor de drepturile omului care generalizează soluţiile considerându-le adevărat „regim juridic al libertăţii de exprimare”.

Gabriel Andreescu, Manualele: discriminare ori îndoctrinare?

 Studiul analizează două recente decizii ale Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD) vizând existenţa unor acte de discriminare într-un manual de şcoală şi respectiv, într-unul universitar. Manualul Religie - Cultul ortodox pentru clasa a XI-a a fost considerat discriminatoriu, celălalt, Introducere în Sociologie al profesorului universitar Constantin Schifirneţ, a fost „salvat” de principiul libertăţii academice. Autorul arată dificultatea şi limitele de interpretare a limbajului manualelor în termenii discriminării şi în consecinţă, propune deplasarea interesului către alte concepte. Pentru a împiedica implicaţiile pernicioase ale atitudinii promovate de unele manuale, cea mai potrivită analiză pare a fi evaluarea existenţei sau absenţei unui proces de îndoctrinare. Conform doctrinei, sunt interzise manualele care, în cazul învăţământului obligatoriu, produc îndoctrinarea elevilor. Îndoctrinarea, ca atare, nu reprezintă discriminare, în schimb, are consecinţe asupra atitudinilor discriminatorii ce legitimează intervenţia CNCD.

Iulia Voina-Motoc, Drepturile omului şi genomul uman

 Lucrarea are ca scop conturarea problemelor a căror analiză e necesară în studiul unui raportor special privind genomul uman şi drepturile omului. Sunt abordate chestiuni precum genomul uman ca patrimoniu comun al omenirii, manipularea genomului uman şi drepturile omului, discriminarea şi genomul uman, proprietatea intelectuală şi drepturile omului. Dintre concluzii ar fi de notat necesitatea dezvoltării unui cadru internaţional care să ia în consideraţie cercetarea desfăşurată atât în sectorul public, cât şi în sectorul privat, iar drepturile persoanei şi contextul social să fie tratate dintr-o perspectivă de reciprocitate şi inter-relaţionare. Reglementările constrângătoare privind cercetarea în domeniu şi aplicarea lor ar trebui combinate cu un cadru legal mai permisiv. Astfel, legile naţionale ar putea specifica criteriile în funcţie de care urmează să se decidă o nouă testare genetică, comercializarea acesteia şi dezvoltarea ei.