NRDO

Andrei Ursu, Mădălin Hodor, Roland O. Thomasson, „Cine a tras în noi după 22?” Studiu asupra vinovățiilor pentru victimele Revoluției Române din decembrie 1989 

Rezumat: Timp de 28 de ani, actul de justiție în dosarul Revoluției a fost în cea mai mare parte blocat. În „lotul Timișoara” din anii '90, doar o infimă parte a celor responsabili au fost anchetați și inculpați, și încă mai puțini condamnați. Victimelor de după 22 decembrie, mai numeroase, nu  li s-a făcut dreptate. Printr-o masivă campanie de dezinformare („legendare”) a unor foșți securișți și informatori, vinovățiile pentru morții și răniții din decembrie 1989 au devenit subiectul unor teorii conspiraționiste care sfidează adevărul istoric și memoria colectivă. Prin infiltrare în mass-media, aceste produse ale dezinformării  au ajuns să aibă o largă diseminare publică. Între ele, teoria „grupului C.F.S.N. și Armatei” care ar fi orchestrat o diversiune, în care n-au existat teroriști, ci doar soldați și revoluționari panicați care ar fi tras unii într-alții. Ultimul comunicat al Secției Parchetelor Militare (S.P.M.) legat de „dosarul Revoluției” se înscrie parțial în această din urmă narațiune falsificată a evenimentelor. Dacă, așa cum a comunicat Parchetul, „Iliescu Ion a acceptat și oficializat măsuri cu caracter militar, dintre care unele au avut un evident caracter diversionist”,  decurge că trebuie să fi existat și cei care i-au propus „neoficial” acele măsuri, precum și cei care le-au executat, mai precis: trăgătorii, cei care au montat simulatoarele, diversioniștii și terorișții.  

Alături de o gamă diversă de mărturii și documente istorice și juridice din procesele și anchetele desfășurate până acum, studiul de față oferă acces public și la o serie de documente descoperite recent la C.N.S.A.S. sau care au fost în posesia unor magistrați, documente din care rezultă un tablou destul de consistent și logic al vinovățiilor pentru victimele Revoluției. Faptele demonstrează că victimele nu au fost nici pe departe doar rezultatul „situațiilor de foc fratricid”. Actele teroriste, larg cunoscute în zilele Revoluției, au fost cele care au declanșat „diversiunea”, conform unui plan prestabilit (subsumat „luptei de rezistență” plănuită de Ceaușescu pentru situațiile unui atac extern și, cel mai probabil, al unei revolte populare care l-ar fi înlăturat de la putere). Pe lângă simulare, focurile de armă au avut și intenția clară de a ucide, selectiv, pe unii revoluționari și militari, pentru a spori panica în rândul populației și Armatei și astfel, pentru a slăbi Revoluția. Printre altele, studiul identifică o serie de caracteristici ale focurilor de armă și ale trăgătorilor care conduc la concluzia că aceștia au fost în majoritate cadre de Securitate, în special din Direcția a V-a și U.S.L.A, fapt confirmat în unele depoziții chiar de capii Securității, de unii membri marcanți ai C.F.S.N., de mai mulți generali de Armata, precum și de comisia senatorială „Popescu-Necșești”. Ca un exemplu, dintr-un număr mare de mărturii (depuse de medici, personal militar, rude ale victimelor) rezultă că terorișții au folosit arme ușoare, de calibru 5,62mm  (evident pentru a le camufla și pentru a se deplasa mai rapid), arme despre care nu există date că ar fi fost în dotarea trupelor M.Ap.N. Un document recent descoperit la C.N.S.A.S. dovedește fără dubiu că arme de acest calibru au fost folosite de cadre de Securitate până pe 26 decembrie. Parchetul poate astfel stabili identitatea celor care au tras (pe baza numărului de înregistrare al armelor). Studiul indică această cale de investigație, dezvăluind identitatea unora dintre trăgătorii securiști din Timișoara (pe baza unor liste similare, „listele lui Ambrozie”). Nici acei trăgători nu au fost vreodată anchetați.

În final, studiul analizează cum s-a ajuns la această disculpare fățișă, în cvasi-totalitate, a principalei instituții represive a regimului Ceaușescu. Sunt descrise anchetele care în '90 au debutat cu anchetatori din Securitate, cu confiscarea probelor și a cadavrelor și cu eliberarea teroriștilor de către agenți ai Securității. Lucrarea analizează și mecanismele dezinformării prin care a fost propagată „versiunea Securității” în mass media și chiar în rândurile procurorilor de la S.P.M.